Testament (Să nu mă uiţi...)

A trecut timpul meu,
Ca o floare veştejită în eternitate...
Dar tu, copile, eşti mai tânar ca oricând,
Urmează drumul tău, şi depărtează-ţi de la mine orice gând!

Mă sting încet, acum, când îmi rămâne
Doar amintirea că am fost a ta.
Eu am să plec curând din lumea asta,
Să te renaşti, copile, din cenuşa mea!

Să nu uiţi mai apoi de firele de iarbă,
Pe care-odată păşit-am amândoi!
Să le mai uzi, din când în când, copile,
Cu-o lacrimă, când te-oi gândi la mine!

Să nu uiţi marea, cum a fost odată,
Şi să o laşi să plângă-a noastră, crudă soartă!
Să te prefaci din când în când vrăjit,
De-al nostru Soare de la răsărit!

Urmează calea ce ţi-a fost croită,
Şi nu trăi-ntr-o amintire de demult!
Dar nu iubi, pe nimeni, aşa mult,
Cum ai putut să mă iubeşti pe mine!

Să nu mă uiţi, copile...

Pierdutul meu

Privesc în jurul meu şi mă-nspăimânt
Când văd câte-au pierit pe lumea asta,
Când culeg flori ce au corole gri,
Şi când naiv, încă te-aştept să vii.

O viaţă, libertate, şi-un sărut.
Acestea, şi-ncă multe-am mai avut!
O cale goală, şi-o poveste la apus,
Un El ce l-am iubit mai mult decât nespus.

Dar pentru ce ajungem să simţim acestea?
Atâta dor, şi-atâta foc nestins...
Şi pentru ce luptăm pe lumea asta,
Când ştim că-ntotdeauna, legea firii a-nvins?

Astăzi am înţeles, şi le reneg pe toate:
Şi teorii sofiste, şi destin, şi moarte.
Şi ca să pot lupta oricât ar fi de greu,
Eu am ales să cred în Dumnezeu!

A fost o zi când am ţinut oceanu-n palme
Şi Luna, şi Pământul, cu-acel El cu tot
Şi, ca ei toţi, am fost un cuplu pământesc o vreme
Dar nu m-a înţeles, săracul, mai deloc!

Ce ai crezut? Că dragostea-i carte deschisă?
Mă doare, dragul meu iubit...
Care te joci şi-acum, probabil, ispitit,
Cu mucul de la o ţigare-aprinsă.

Noi nu eram femeie şi bărbat,
Ci eram o prinţesă şi un Soare!
Însă cu timpul, toate s-au schimbat
Şi plâng, şi plâng mereu, şi e trist tare...

Dar sufletul e un războinic blând,
Şi-ncearcă să se vindece mai bine.
Poate nici eu n-am fost ce ai crezut,
Poate de fapt, tu nu m-ai vrut pe mine...

Am renunţat, cândva, la totul pentru tine
N-am mai ştiut de lume, nici de mine...
Dar cum nimic pe-acest Pământ nu ţine, te-am pierdut
Îţi poruncesc să te ridici din nou pe cerul meu, Soare decăzut!

Acum eşti singur, căci toţi te-au lăsat.
A fost totuşi prea grea pedeapsa ce ţi-ai luat!
Nu plânge însă, al meu scump odor,
Eu ţi-am promis: te voi iubi pân' am să mor!

Şi totuşi, am să schimb acum ceva:
Eu n-am să mor în veci, căci voi trăi prin arta mea!

Am pornit amândoi la drum (Dragă tu...)

Am pornit amândoi la drum într-o iarnă,
Dar cred că tu m-ai uitat pe undeva...
Îmi amintesc doar că am căzut în zăpadă,
Şi nici măcar nu ai privit în urma ta.
M-am ridicat singură, înfrigurată şi am alergat după tine,
Până ce te-am ajuns din nou, iubirea mea!

Am pornit la drum când totul ne stătea împotrivă,
Şi-am doborât troiene-ntregi de nea,
Dar ne-am împiedicat, ca proştii, de-o castană,
Ce rămăsese-n drumul nostru de-astă toamnă.

Te-am ascultat când mi-ai cântat tristeţea ta.
Eram aşa de slabă, şi-n micimea mea,
Tot ce puteam să fac pe lume era să te-ador.
Ce bine-ar fi, măcar acum să ştiu,
Că ai simţit şi tu atunci, acel fior!

După ce te-am cunoscut, mi-am făcut prieteni noi:
Acceleratul, Rapidul şi Intercity-ul din zori.
Cu cel din urmă nu m-am împăcat, căci costa mult,
Aşa că nu am mers cu el mai mult de trei sute de ori.

Aş vrea să-ţi scriu versuri frumoase,
Dar nu mă lasă bolnavul în mine căzut:
Sufletul meu e în convalescenţă,
De când ultima oara m-ai pierdut...

Citeşte-mi, dragă tu, aceste rânduri,
La care încă mult aş scrie, dar închei acum;
...căci mă grăbesc să-ajung la tine-n gară,
Îţi scriu din tren, şi-ţi spun c-ajung pe seara!

Vals

Te-am visat cum mă iubeai într-un vals fără sfârşit.
Era mereu prima zi şi nu aveam nici temeri, nici gânduri apăsătoare.
Eram doar noi doi într-o lume ce semăna cu un infinit,
Şi-aveam la orice pas, alături, razele de Soare.

Am visat cum îmi cuprindeai mâinile într-ale tale,
Şi îmi sorbeai tot sufletul prin mii de sărutări,
Cădeam atunci plăpând în ale tale braţe, şi-a ta cale,
Spre care mă-ndreptam fără să-mi pese de urmări.

Mai ştii tu oare peste ce-am trecut cândva?
Când toate-n jur păleau în efemeritate...
Însă păstram cu-atâta uşurinţă-acolo, undeva,
Tăria unui vis ce-avea întâietate.

Mai crezi tu oare-n acel vals feeric,
Şi-n jurământul sfânt pe care l-am făcut?
O, Doamne! Cât aş vrea ca acel timp angelic,
Să ţi-l mai aminteşti măcar aşa, din când în când...

Te am alături, dar mi-e dor de tine,
Şi-ncerc să mă reconstruiesc din umbre, dar mi-e greu
Nu ştii cât îmi lipsesc acele nopţi senine,
Şi-acel prim vals, care va dăinui mereu!

Poezii

După mult timp, mai exact cinci ani, de când am făcut o bine-meritată pauză din a scrie poezii, din diverse motive printre care, recunosc, şi lipsa de insipiraţie, pot să spun acum că muzele m-au invadat din nou. :D
Mai exact, concursul între liceeni, LicArt (www.licart.ro) a fost cel care m-a determinat să arunc o privire înapoi, la una dintre cele mai mari pasiuni ale mele.
Din păcate, am constatat cu stupoare, că cei de la LicArt nu prea pun accent pe poeziile clasice, cu rimă, ritm, măsură etc., ci pe cele moderne, cu vers alb şi concepţii abisale. Filozofia vieţii şi ideile adevărate trebuie, din punctul meu de vedere transmise într-un mod cât mai clar şi accesibil, care, nu echivalează nici pe departe cu lipsa esteticii. Aceasta este ultima luna când mai pot trimite o poezie, aşa că am să fac tot posibilul să îndeplinesc criteriile după care se ghidează dumnealor. Dar, până atunci, voi posta şi pe blog o parte din cele mai recente poezii ale mele.